nu stiu daca ati observat dar daca stati pe plaja privind marea veti vedea ca in zare se petrece ceva nemaipomenit: la rasarit si la apus soarele si luna se intalnesc.
povestea urmatoare nu e despre mare... e despre iubirea care indiferent de timp si spatiu dainuie. nu stiu cati din voi stiti aceasta poveste dar sunt convinsa ca undeva in adancul sufletului o veti recunoaste cumva.
Odata, in vremea de inceput, cand ceasurile mergeau inapoi, undeva, la capatul pamantului, unde cerul isi varsa lacrimile in mare, pe o insula bogata se inalta un palat stralucitor. De fapt, intreaga insula era stapanita de Imparatul Soare, un conducator bun si intelept. Toti supusii lui erau multumiti si mandri ca faceau parte din regatul de la capatul lumii, unde zarile se intalneau sa-si dea binete, spalandu-se cu roua primei dimineti.
De fapt nu era vorba de o dimineata asa cum stim noi, pentru ca, in imparatia aceea nu era niciodata noapte. Bine, veti spune, dar cum se odihneau oamenii? Pentru ca, trebuie sa va spun, ei munceau din greu, dar cu multa placere, stiind ca toata truda este pentru ei, ca imparatul nu pretinde nimic doar pentru familia lui. Asadar toata imparatia, cand ar fi venit vremea sa doarma, se adunau pe o campie verde si intinsa unde ascultau muzica nemaipomenita a naturii, dansand si razand, imbratisandu-se si oferindu-si unul altuia prinosul de iubire acumulat in timp ce lucrasera.
Imparatul Soare fusese si el un simplu traitor, dar harnicia si inteligenta lui i-au determinat pe oamenii locului sa-l aleaga carmaci. Nu era, ca in alte imparatii, nici vorba de mostenire. Daca imparatul nu-si crestea copiii cum se cuvenea sau daca nu avea urmasi, lumea alegea in locul lui pe cel mai drept, mai bun si mai istet dintre ei.
Nici acolo, in scaunul imparatesc, nu era insa numai huzur si petrecere. De cum se termina timpul de refacere, toata lumea se intorcea la munca, impreuna cu bravul Soare, ce trudea sa imparta cat mi chibzuit bunurile poporului sau.
Nimeni nu stia cum a ajuns primul om acolo, in tinutul albastru, inconjurat de ape si vegheat de cerul senin. Era parca dintotdeauna, pentru totdeauna. Oamenii se respectau, se ajutau si se iubeau. Nu se stia ce este ura, egoismul, invidia. Toti erau egali si nimeni nu cauta sa aiba mai mult. Erau impacati cu natura firii lor.
Cand sosi vremea, imparatul isi alese o fata frumoasa, pe nume Luna, neintrecuta pentru dibacia, cumpatarea si bunatatea ei. A fost o nunta mandra, cu alai si veselie multa, iar poporul intreg s-a bucurat pentru nasterea familiei ce avea sa se implineasca.
La palat toate mergeau foarte bine, ca in povesti, iar toti servitorii erau platiti pentru fiecare serviciu, fie el cat de mic. Platiti este un fel de a spune, pentru ca pe insula nu existau bani. imparatul, in intelepciunea lui, a realizat ca, daca ar turna (pentru ca, pe vremuri, banii erau toti din metale pretioase si se turnau in diferite forme!), daca ar turna zic moneda proprie, ar crea zazanie intre oameni. Asadar, daca tu nu detineai un bun cu care sa poti plati serviciul facut, bun pe care l-ar fi dorit cel care te-a ajutat, il plateai cu “Multumesc!”. Era cel mai mare capital de iubire intalnit vreodata. Se crease chiar si o banca, unde oamenii adunau cat mai multa iubire si zambete. Cu cat aveai mai mult “Multumesc!” erai mai bun si mai iubit. Era, in fond, capitalul tau moral, dar si un capital de frumusete, caci, se stie, oamenii buni sunt mai veseli, mai deschisi, nu sunt niciodata morocanosi si, prin urmare, sunt mai frumosi.
De aceea imparatul era ceva mai bogat, fiindca fusese cel mai bun si mai de ajutor om de pe insula. Dar era vorba despre un fel de bogatie frumoasa, inteleapta ce-ti dadea fericirea lucrului implinit.
