Imi amintesc o seara de Luni, intr-o Mai prea frumoasa decat de obicei, si strazile acelea pe care nu era nimeni. Ma grabeam incet spre casa cand ma opreste o fetia in jur de 8 ani si ma intreaba daca am vazut. O intreb mirata ce sa vad la care manuta ei fragila arata catre doi batranei care stateau pe o banca aproape de casa mea tinandu-se de mana si zambind unul la altul. Am sarutat fruntea copilei si mi-am continuat drumul gandindu-ma cat de putin ii trebuie cuiva sa fie fericit.
Adierea vantului ma linistise si mai mult. Apucasem sa imi dau seama ca nu sunt singura.